„Cuvantul scris al lui Dumnezeu este instrumentul vizibil prin care lucreaza Duhul invizibil al lui Dumnezeu; asa ca daca vrei sa fi mereu plin de Duh, trebuie sa fi mereu plin de Cuvant.” Puterea Rugaciunii si rugaciunea cu putere – R.A.Torrey

IZVOARE IIN DESERT

I-a povăţuit cu mâini pricepute. (Psalmul 78:72)
Când nu eşti sigur încotro s-o iei, supune toată judecata ta Duhului lui Dumnezeu, rugându-L să închidă toate uşile în afară de cea bună. Dar între timp mergi înainte şi consideră absenţa unei indicaţii directe de la Dumnezeu ca o confirmare a voii Lui că eşti pe calea Lui. Şi în timp ce-ţi continui drumul, vei vedea că El a mers înaintea ta, încuind uşile pe care altfel ai fi fost tentat să intri. Şi totuşi, poţi să fii sigur că undeva dincolo de uşile încuiate este una pe care El a lăsat-o descuiată. Şi când o vei deschide şi vei intra pe ea, te vei trezi faţă-n faţă cu un cot al râului de oportunităţi – unul mai lat şi mai adânc decât tot ce ţi-ai putut închipui vreodată, chiar şi în cele mai îndrăzneţe vise ale tale. Aşa că întinde pânzele şi mergi pe el, pentru că se varsă în mare.
Dumnezeu ne conduce deseori prin împrejurările noastre. La un moment dat, drumul nostru poate fi complet blocat, dar apoi dintr-odată are loc un incident aparent banal, care nu înseamnă nimic pentru alţii, dar care vorbeşte foarte mult ochilor ageri ai credinţei. Şi uneori aceste evenimente se repetă în diverse feluri ca răspuns la rugăciunile noastre. Cu siguranţă ele nu sunt roade întâmplătoare ale hazardului, ci sunt rezultatul lucrării lui Dumnezeu care ne deschide calea pe care trebuie să umblăm, dirijând împrejurările noastre. Şi ele încep să se înmulţească pe măsură ce înaintăm spre ţinta noastră, aşa cum luminile unui oraş par să crească pe măsură ce înaintăm cu viteză spre el, atunci când călătorim noaptea.
F. B. Meyer
Dacă mergi la Dumnezeu pentru călăuzire, El te va călăuzi. Dar nu te aştepta să te consoleze arătându-ţi lista planurilor Lui cu tine, când tu nu te-ai încrezut sau te-ai încrezut doar pe jumătate în El. Ce va face El, dacă te vei încrede în El şi vei merge vesel înainte când El îţi arată drumul? Te va călăuzi tot mai departe.
Horace Bushnell

Când barca mea fragilă pluteşte pe marea bătută de furtună,
Valuri mari izbesc în ea, când suflă vântul de nord;
Adânc în întuneric stau ascunse stânci şi recifuri ameninţătoare;
Dar toate acestea, şi mai multe, Pilotul meu le ştie.

Uneori când cade întunericul, şi orice lumină a dispărut,
Mă întreb spre ce port se îndreaptă barca mea fragilă;
Deşi noaptea poate fi lungă, şi toate orele mele fără odihnă,
Ţinta mea îndepărtată, sunt sigur, Pilotul meu o ştie.

1…Adevarata măreţie se găseşte în smerenie, nu în fală!       2… A te increde pe deplin in Dumnezeu inseamna sa crezi ca El stie ce este cel mai bine pentru viata ta!       3…  Avem un Dumnezeu sus care ne stie,cunoaste cu de-amanuntul tot ce pui tu pe hartia mintii tale         4….. Ascultarea de Dumnezeu cere sacrificii, dar rasplata este nepretuita.E printre putinele lucruri pe care nu ne permitem sa le pierdem

Daca nu ne pocaim, vom pieri

Se pare ca cel mai bun lucru pe care stim sa-l facem in ultima vreme, este sa ne uitam unii la altii si s a ne criticam cat de bine posibil, iar defectele celorlalti au atat de mare importanta incat avem impresia ca doar noi suntem cei mai perfecti din intreg universul. Cu siguranta ca critica are partile ei foarte bune si anume aceea de a ne indrepta viata si atitudinea, precum si de a ne feri de ceea ce la altii este foarte daunator. Insasi Biblia ne spune sa primim mustrarea, atat din partea Domnului, cat si de la cei din jurul nostru. Insa se intampla foarte des sa vedem toate defectele celor din jurul nostru, insa mai putin barna din ochiul nostru. Interesant ca tot mai mult stim sa aplicam Cuvantul cand e vorba de altii, insa cand trebuie sa-l aplicam noi, parca nimic nu se mai potriveste. Denuntam sus si raspicat minciuna, iar cel prins ca a mintit suntem gata uneori sa-I scoatem si ochii, ca doar a mintit, insa ni se pare atat de normal si natural sa ne folosim de minciuna cand e in favoarea noastra, nah nu am avut de ales. Pe zi ce trece stim tot mai bine sa rastalmacim Biblia si sa adaptam Voia Domnului cu voia noastra, dar e tot mai greu sa ne adaptam noi dupa voia Domnului. Pastorii nostrii ne spun ca trebuie sa ne pocaim, insa noi spunem ca ei ar trebui sa se pocaiasca intai. Interesant ca Biblia ne vorbeste la toti la fel si ne spune foarte clar “, daca nu ne vom pocai, toti vom pieri la fel’’. Acum stau si ma gandesc cata dreptate avea Isus cand ne spunea aceste vorbe. Traim intr-o lume in care se intampla mult prea multe lucruri murdare, insa singura noastra sansa sa iesim din aceasta asa zisa criza mondiala, este pocainta. Atat pocainta personala, cat si pocainta de familie impreuna cu cea de Biserica, ar insemna cea mai mare realizare din toate punctele de vedere. Ar fi atat de frumos ca oamenii sa nu se mai judece ci sa se respecte unii pe altii, ar fi atat de frumos ca in loc sa ne plangem unii de altii, sa ne rugam unii cu altii, in loc sa ne convingem ca doctrina noastra este cea mai autentica, sa incepem sa aplicam Cuvantul Domnului in toate domeniile vietii noastre. Daca pt un singur pacatos intors la Domnul este mare bucurie in Cer, oare ce ar fi ca o natiune intraga sa-l caute pe Dumnmezeu? Mda , probabil nu va mai fi posibil nicidata o pocainta asemenea celor din Ninive, pentru singurul motiv ca astazi nu mai stim ce este ingaduinta crestina. Insa indiferent de starea natiunii noastre, de starea fratilor sau a pastorilor nostrii, noi, fiecare la modul personal, putem trai o viata de pocainta zilnica. Putem sa implementam in familia noastra, pocainta, precum putem sa o aplicam in viata de zi cu zi. Parca tot mai mult rasuna in mintea mea acest indemn, pocaiti-va’’.

Eu nu stiu ce este in viata si in sufletul celor din jurul nostru, nu stiu cat de pocaiti sunt cei ce afirma acest lucru, “insa ceea ce stiu cu siguranta este ca”, Cuvantul Domnului este mai de actualitate decat orice alt principiu si sunt incredintat ca daca nu ne vom pocai, toti vom pieri la fel. Dumnezeu ne iubeste atat de mult incat intarzie revenirea Domnului, tocmai pentru a ne pocai de toate faptele noastre. Astazi inca este har, maine nu stim daca va mai fi.

;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;

2corinteni 5;1 Stim ,in adevar,ca daca se desface casa

pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică.

De multe ori m-am lăsat şi eu cuprinsă de amărăciune, întrebându-mă „Şi acum eu unde voi sta?” Aveam vise măreţe, să îmi iau un loc de casă la ţară şi să îmi ridic o casă unde să locuiesc cu soţul meu. Dar planurile mele nu au fost şi planurile Domnului şi nu am avut posibilitatea financiară să cumpăr acel loc pentru casă. Apoi am început să îmi fac tot felul de planuri în inima mea, cu privirea la locuinţa unde voi sta după nuntă. Îngrijorarea m-a cuprins de atâtea ori şi mă ţinea strâns legat. Şi am luat hotărârea să las totul în mâna Domnului. Şi dacă nu voi avea niciodată casa mea ridicată de mine, eu nu mă întristez. Pentru că Domnul e gata să vină şi pământul se va topii de groaza acelei zile când se va arată Domnul meu şi El ne va duce pe toţi la locuinţa noastră care este sus în ceruri, o locuinţă făcut de mâna Celui ce e veşnic Împărat.

Ioan 14:2  În casa Tatălui Meu Sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Să nu vă îngrijoraţi fraţii mei că nu va fi loc în cer. Acolo este loc pentru toţi. Acolo nu se v-a mai certa nimeni pentru averi, pentru pământuri sau pentru casă. Acolo va domni pacea şi vom avea bogăţii cum nici nu ne putem imagina. Vom umbla pe străzi de aur şi splendori de nedescris ne vor înconjura toată veşnicia.

Matei 7:24 De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. Ce înseamă casă zidită pe stâncă? Înseamnă să ai perspectivă de viitor. O casă zidită pe malul mării, va fi luată de valuri, dar o casă zidită pe stâncă nu va fi clintită. Referindu-ne la noi ca şi creştini, dacă ne strângem comori în cer, vom avea o casă veşnică, zidită pe stâncă şi această stâncă este Isus. Tot ce încredinţăm în mâna Lui nu vom pierde niciodată.

Proverbe 15:6 În casa celui neprihănit este mare belşug, dar în câştigurile celui rău este tulburare. Şi ce folos să ai o casă mare, plină de belşug, dar cu ceartă şi ură? Ce folos să zideşti vile, dar să fie goale, pentru că nu ai înţelegere cu soţul, cu soţia sau cu copii? Dar dacă vei fi neprihănit, dacă vei iubi pe Domnul mai mult ca orice, dacă El va fi primul din viaţa ta zi de zi, atunci tu vei fi fericit, chiar dacă locuieşti pe chirie sau dacă ai doar o singură cameră.

Proverbe 15:27 Cel lacom de câştig îşi turbură casa, dar cel ce urăşte mita va trăi. Am văzut multe cazuri şi văd din păcate şi în bisericile noastre, oameni care umblă numai după câştiguri necurate, după mită şi tot felul de afaceri murdare. Nu judec pe nimeni, nu sunt în măsură. Nu mă uit cu părare de rău la maşinile şi vilele lor, ci mă uit cu părere de rău cum îşi vând sufletele diavolului şi cum strâng şi strâng pentru acest pământ, comori care vor arde toate, dar pentru cel nu au nici o comoară. Mă uit cu tristeţe cum aceşti oameni devin robii banilor şi oricât ar avea nu le e de-ajuns. Apoi, dacă vine o nenorocire peste ei, îşi iau viaţa de teamă să nu piardă tot ce au agonisit.

Dragii mei, haideţi să lucrăm mai mult pentru cer, pentru slava care se va arăta, unde vom fii veşnic fericiţi cu al nostru Împărat. Să nu ne uităm cu trosteţe la cei ce au averi. Să ne ridicăm privirea spre cer şi să ne bucurăm că Domnul pregăteşte pentru noi belşugul în care vom fii pentru totdeauna. Dumnezeu să ne ajute să facem voia Lui şi inima să ne fie lipită de cer, nu de pământ.

;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;

“Un actor licean și-a repetat săptămâni întregi rolul. Una din scene implica servirea cinei la o masă. Într-un efort de a scurta timpul pentru repetiții, recuzita a fost lăsată în depozit și actorul a fost rugat să mimeze că mănâncă.

În seara premierei actorul a fost așezat la o masă adevărată. Scena cinei a fost completată cu mâncare adevărată de către directorul responsabil cu recuzita. Când scena a început, actorașul a jucat exact cum a făcut-o la repetiții. A mimat că mănâncă fără să aibă ceva în mână – doar că de data aceasta a amuzat audiența.

Câteodată, când ne-am prefăcut de prea multă vreme, nu mai știm când să ne oprim.

Continuăm să mâncăm hrană falsă,
facem rugăciuni previzibile
și lăsăm loc distracțiilor lumești
în relația nepământeană pe care o întreținem cu Dumnezeu.

Acestea sunt rugăciunile pe care Dumnezeu nu vrea să le audă.

Pentru El contează mai mult motivația decât conținutul, ceva ce noi înțelegem mai greu – chiar dacă suntem la penitenciar sau în biserică. Dumnezeu dorește sinceritatea noastră totală. De fapt, El primește orice rugăciune sinceră, chiar dacă este animată de un îndrăzneț egoism.”


CINE NU MUNCESTE NICI SA NU MANANCE

În istorie s-a pus problema de sacru şi profoan în munca oamenilor, astfel că munca efectuată de membri unei profesiuni religioase era sacră, în timp ce, toate celelalte profesii purtau stigma secularismului profan. Poate că tărâmul unde s-a încercat cel mai mult a se dovedi că nu există munci sacre sau profane a fost puritanismul, o mişcare care a început prin secolul al XIV-XV-lea, în Anglia. Dihotomia sacru-profan era ceea ce tocmai respingeanu puritanii ca punct de pornire pentru filozofia muncii lor. Ei spuneau că fiecărei slujbe i se acordă importanţă, pentru că devine scena glorificării lui Dumnezeu şi spaţiul exprimării dragostei faţă de semen. Unul dintre argumentele cele mai puternice este ceea ce a spus Hugh Latimer: „E minunat că Salvatorul lumii, şi Regele Regilor, nu s-a ruşinat să muncească, da, şi să se îndeletnicească cu o meserie aşa de umilă. Prin aceasta a sfinţit meseriile, de orice fel ar fi ele.” Misiunea puritană era să îl slujească pe Dumnezeu, nu doar în timpul muncii, ci prin acea muncă. Indiferent de ceea ce faci, trebuie să se vadă slujirea ta pentru Dumnezeu: să faci frumos, cu precizie, cu mulţumire, în mod echilibrat, cu principii care să răspundă anumitor principii etice şi religioase. John Milton satiriza omul de afaceri care îşi lasă religia acasă: „(omul de afaceri n.r.) exercitându-şi zilnic profesia într-o totală uitare a aspectului religios.” Centrul de greutate în această afirmaţie cade pe necesitatea de a trăi religios în societate nu social în religios. Pentru puritani era important şi echilibrul, nu trebuie ca cineva să îşi vândă sufletul muncii cu care se îndeletniceşte. Între cei care au răsturnat concepţia dihotomică a muncii, s-a numărat şi Martin Luther. Spor la treabă!

De Sava Ionut



Ceea ce este mai valoros!

Un barbat a venit de la munca tarziu, obosit si nervos, gasindu-si baietelul de 5 ani asteptand la usa nerabdator.
– Tati, pot sa te intreb ceva?

– Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns tatal

– Tati, cati bani castigi pe ora?

– Hei, dar asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel de lucruri? spuse omul nervos.

– Doar vreau sa stiu…Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?

– Daca trebuie sa stii …castig 50$ pe ora.

– Ah, a raspuns micutul trist, cu capul plecat. Tati, imi imprumuti te rog 25$?

Tatal s-a infuriat:
– Daca singurul motiv pentru care m-ai intrebat asta este ca sa imi ceri niste bani sa iti cumperi o jucarie prosteasca sau alte prostii, atunci du-te direct in camera ta la culcare. Gandeste-te de ce esti asa egoist. Nu lucrez din greu in fiecare zi pentru asa copilarii.

Micutul a mers in liniste in camera si a inchis usa .
Omul s-a enervat si mai tare pe intrebarile baiatului.
Cum a putut sa puna asa intrebari doar pentru a cere niste bani.

Dupa o ora, tatal s-a calmat si a inceput sa gandeasca: „Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie sa cumpere cu 25$ si chiar nu mi-a cerut bani des”. a dus la usa baiatului si a deschis-o.

– Dormi? Dormi? a intrebat….

– Nu tati, sunt treaz, a raspuns baiatul.

– M-am gandit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatal. A fost o zi lunga si m-am descarcat pe tine.
Uite aici ai 25$.

– Micutul a sarit, zambind. Multumesc tati, a strigat.

Dupa aceea a scos un pumn de bani. Omul a vazut ca baiatul avea deja bani si s-a enervat din nou.
Micutul si-a numarat incet banii si s-a uitat catre tatal sau.

– De ce vrei mai multi bani daca deja ai? a spus tatal.

– Pentru ca nu am avut destul, dar acum am, a replicat baiatul. Tati, am 50$. Pot sa cumpar o ora cu tine ???? Te rog sa
vii mai repede acasa maine . Vreau sa mananc cu tine.

Tatal a fost distrus de durere. Si-a luat baiatul in brate si l-a implorat sa il ierte. ”
Este doar o reamintire pentru toti ce lucreaza din greu in viata pentru familia lor.
Nu ar trebui sa lasam timpul sa treaca printre degete fara sa petrecem timp cu cei care chiar conteaza pentru noi, aceia apropiati de inimile noastre.

Sa ne straduim sa daruim din timpul nostru celor pe care ii iubim. Daca azi murim, compania pentru care lucram ne va inlocui foarte usor, in cateva ore.
Dar familia si prietenii pe care ii lasam in urma o sa simta pierderea pentru tot restul vietii lor!

Sarbatoare sau traire adevarata?

De cateva saptamanii ma tot intreb, oare cum ,,sarbatorim” noi Pastele sau mai bine zis: ,, Ce sarbatorim noi”. Recent am dat pe youtube peste un videoclip care m-a lasat foarte dezamagita si  trista. Era vorba despre un interviu in care erau intrebati oamenii despre diferentele dintre Craciun si Paste, unele raspunsuri erau asa:,, La Paste taiem mielul, iar la Craciun porcul.” Am fost foarte dezamagita de raspunsuri, multa lume nu stie ce sarbatorim cu adevarat, dar ei merg la biserica si tin post. Oare unde se va indrepta lumea?

Eu cred ca de Paste ar trebui sa sarbatorim biruinta asupra raului, deoarcee Domnul nostru a inviat! Ar trebui sa ne bucuram, sa fim bucurosi, sa marturisim aceasta, sa ne bucuram pentru ca avem un Domn viu, un Domn real si care a inviat din morti. Moartea nu L-a biruti, dar stiti ce L-a tinut pe cruce? Dragostea pentru omenire, dragostea pentru mine si tine. Atunci cand El era pe cruce Tu si Eu eram viziunea Lui.

Daca El nu ar fi murit, noi nu am fi cunoscut viata. Daca El nu ar fi simtit tristetea, noi nu am fi stiut ce e bucuria., iar noi suntem liberi datorita faptului ca El a inviat! Cand te vei intreba care e scopul tau sau daca cuiva ii pasa de tine, uite un raspuns: ,, Nu uita ca destinul SAU a fost “CRUCEA”, scopul SAU a fost “DRAGOSTEA”, motivui LUI ai fost tu!” sau altul: ,, Priveste prin credinta spre Golgota, spre cununa de spini, pune mana in ranile cuielor, opreste-te si asculta soapta lui ISUS: “Pentru tine am facut-o.” E foarte trist ca oricare sarbatoare pe care bisericiile de pretutindeni le au s-au transformat in obiceiuri, traditii sau un prilej de strangere a familii, dar atat sarbatoarea Pastelui, cat si cea a Craciunului ne ofera mai mult decat niste cadouri si muulta mancare, ne ofera semnificatii grozave, demne de tinut minte si demne de luat in seama in orice circumstanta a vietii. Gandeste-te ca pentru pacatul tau, Dumnezeu si-a dat Fiul, singurul Sau fiu, ca oricine crede sa aiba viata vesnica, sa putem trai noi acum linistiti, in pace cu Dumnezeu si sa ne putem ruga si sa fim ascultati. Nu percep cum putem uita un gest atat de mare. Haideti sa nu mai fim atat de nepasatori si sa vorbim tuturora despre ceea ce se intampla de Paste, ca Domnul Isus a inviat, e vestea cea mai buna pentru orice om care crede. Dumnezeu sa ne ajute sa fim martori vii si sa nu ne lasam influentati de lumea din jur…Haideti sa facem un pas in fata pentru Hristos. Sa nu uitam ce-a facut pentru noi Dumnezeu, fratilor va rog nu uitati! Nu spuneti ca sunteti crestini, daca nu traiti ceea ce ziceti, va rog, analizati-va comportamentul fata de Cristos, va rog!

Cei care vrei sa vedeti video-ul cu Diferentele dintre Paste si Craciun cereti-mi, nu il pot posta direct acum!

Editorial scris de Claudia Mihaiescu

SA BIRUIM ISPITA

“Ne este de ajutor să ştim că Satan este în întregime previzibil. A folosit aceeaşi strategie şi aceleaşi vechi trucuri încă de la Creaţie. Toate ispitele urmează același șablon. Iată de ce ne spune apostolul Pavel că “nu suntem în necunoştinţă de planurile lui (Satan).” Învăţăm din Biblie că ispita urmează un proces în patru paşi, pe care Satan l-a folosit atât  cu Adam şi Eva cât şi cu Isus.

  1. Pasul unu e dorinţa. Satan identifică o dorinţă înlăuntrul tău. Poate fi o dorinţă păcătoasă, precum dorinţa de a te răzbuna sau a-i controla pe alţii, sau poate fi o dorinţă legitimă, normală, precum dorinţa de a fi iubit şi apreciat sau de a simţi plăcere. Ispita începe atunci când Satan sugerează (printr-un gând) să urmezi o dorinţă rea, sau să-ţi împlineşti o dorinţă legitimă într-un mod greşit sau la o vreme nepotrivită. Întotdeauna fi atent la scurtături. Ele deseori sunt ispite! […] Ispita întotdeauna începe în mintea ta, nu în circumstanţe.
  2. Pasul doi e îndoiala. Satan încearcă să te facă să te îndoieşti de ceea ce Dumnezeu a spus despre păcat. Este cu adevărat greşit? Chiar a zis Dumnezeu să n-o fac? N-a intenţionat  cumva Dumnezeu  restricţia asta pentru altcineva sau pentru altă dată? Nu vrea Dumnezeu ca să fiu fericit? […]
  3. Pasul trei e înşelarea. Satan este incapabil să spună adevărul şi este numit “Tatăl minciunii.” Orice îţi spune este neadevărat sau doar pe jumătate adevărat.  Satan îţi oferă minciuna lui pentru a înlocui ceea ce Dumnezeu deja a spus în Cuvântul Său. Satan spune, “Nu vei muri. Vei fi înţelept ca Dumnezeu. Poţi scăpa fără probleme. Nimeni nu va ştii niciodată. Îţi vei rezolva problemele. Oricum, toată lumea o face. Nu e decât un păcat micuţ.” Însă un păcat micuţ e la fel ca a fi puţin însărcinată: Se va vedea în cele din urmă.
  4. Pasul patru e neascultarea. În cele din urmă pui în practică gîndul cu care te-ai jucat în mintea ta. Ce a început ca idee se naşte în comportament. Cedezi în faţa lucrului care ţi-a captat atenţia. Crezi minciuna lui Satan şi cazi în cursa despre care ne-a avertizat Iacov: “Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuş şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea. Nu vă înşelaţi prea iubiţii mei fraţi:” (Iacov 1:14-16)”

ESTI PUTERNIC

.” (Psalmul 68:28)

Iată un verset despre care nu știam că există. Îl mai citisem dar niciodată nu i-am dat importanță deosebită. Asta pînă recent cînd mi-am dat seama că poate fi o încurajare presărată pe paginile Scripturii.

Explicațiile suplimentare aproape că sunt de prisos. Astăzi te încurajez să nu mai crezi tîmpenii despre tine. Să nu mai crezi că ești slab și bun de nimic. Încetează să te mai compari cu alții într-un mod negativ. Tu ești deja puternic pentru că Dumnezeu te-a făcut așa. Dumnezeu face oameni puternici, îi transformă permanent, El dă putere și pune picioarele slăbănogite înapoi pe stînca tare.

Tu ești puternic, mă auzi? Ești făcut să fii puternic. Acesta este destinul, viitorul tău: ești un învingător cu Isus Hristos, ai victorie în El. Deja ai tot ceea ce îți este necesar. Victoria bătăliei a fost asigurată înainte ca tu să începi lupta, iar această siguranță se află doar în Dumnezeu.

Curaj!

Cine este aproapele meu

Printre iudei, întrebarea: „Cine este aproapele meu?” provoca discuţii nesfârşite. Ei nu aveau nicio îndoială cu privire la păgâni şi la samariteni. Aceştia erau străini şi vrăjmaşi. Dar în privinţa celor care aparţineau propriei na ţiuni, în ce consta deosebirea care trebuia făcută între diferitele clase ale societăţii? Pe cine trebuia preotul, rabinul sau bătrânul comunităţii să considere ca fiind aproapele său? Aceştia îşi petreceau viaţa într-un şir neîncetat de ceremonii menite să-i facă să fie curaţi. Ei credeau că prin contactul cu mulţimea ignorantă şi neglijentă, ar fi devenit întinaţi, iar acest fapt ar fi solicitat un efort istovitor de curăţire. Oare trebuiau ei să-i considere pe cei „necuraţi” ca fiind aproapele lor?
Aceasta era întrebarea la care a răspuns Domnul Hristos în parabola bunului samaritean. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Este fiecare suflet lovit şi rănit de vrăjmaş. Aproapele nostru este orice om care Îi aparţine lui Dumnezeu.

Parabola bunului samaritean a fost prezentată de Domnul Hristos ca răspuns la o întrebare care I-a fost adresată de un învăţător al Legii. În timp ce Mântuitorul îi învăţa pe oameni, „un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Iisus şi I-a zis: ‘Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?’” (Luca 10,25). Fariseii îi su¬geraseră să pună această întrebare cu speranţa că vor reuşi să-L prindă în cursă pe Domnul Hristos, chiar prin cuvintele Sale, şi au ascultat cu nerăbdare răspunsul Lui. Dar Mântuitorul nu a intrat în nicio controversă. El a cerut răspunsul chiar de la cel care îi pusese întrebarea. „Ce este scris în Lege”, l-a întrebat El, „Cum citeşti în ea?” Iudeii încă Îl acuzau pe Domnul Iisus că tratează cu superficialitate Legea dată pe Sinai, dar El a orientat subiectul mântuirii tocmai asupra păzirii poruncilor lui Dumnezeu.
Învăţătorul Legii a zis: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27). „’Bine ai răspuns’, i-a zis Iisus, ‘fă aşa şi vei avea viaţa veşnică.’” (Luca 10,28)

Învăţătorul Legii nu era mulţumit de poziţia şi faptele fariseilor. El studiase Scripturile cu dorinţa de a cunoaşte adevăratul lor înţeles. El era interesat de acest subiect în mod sincer şi a întrebat: „Ce să fac?” În răspunsul referitor la cerinţele Legii, acel învăţător a trecut peste toate rânduielile ceremoniale şi rituale. El nu le-a acordat nicio valoare, ci a prezentat cele două mari principii pe care se bazează toată Legea şi Profeţii. Cuvintele de apreciere ale Mântuitorului cu privire la acest răspuns L-au aşezat pe un teren avantajos faţă de rabini. Ei nu Îl puteau acuza pentru faptul că aprobase declaraţia unui învăţător al Legii.
„Fă aşa şi vei avea viaţa veşnică” (Luca 10,28), a zis Domnul Hristos. În învăţăturile Sale, El prezentase întotdeauna Legea ca fiind o unitate divină, arătând că este imposibil să păzeşti o poruncă şi să încalci o alta, deoarece toate poruncile sunt străbătute de acelaşi principiu. Destinul omului va fi determinat de ascultarea pe care o acordă întregii Legi.

Domnul Hristos ştia că, prin propria putere, nimeni nu putea păzi Legea. El dorea să-l conducă pe învăţătorul Legii la o cercetare mai clară şi mai profundă, ca să poată găsi adevărul. Noi putem păzi Legea numai acceptând virtutea şi harul Domnului Hristos. Credinţa în jertfa de ispăşire pentru păcat îl face pe om în stare să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele lui ca pe sine însuşi.

Învăţătorul Legii ştia că nu păzise nici primele patru porunci, nici pe următoarele şase. Cuvintele cercetătoare ale Domnului Hristos l-au convins de propria vinovăţie, dar, în loc să-şi mărturisească păcatul, el a încercat să-l scuze. În loc să recunoască adevărul, a început să arate cât de dificilă este împlinirea poruncii. În felul acesta, el spera să evite acuzaţia şi să se justifice în ochii oamenilor. Cuvintele Mântuitorului îi arătaseră că întrebarea lui a fost inutilă, deoarece fusese capabil să-şi răspundă singur. Totuşi el a pus o altă întrebare, spunând: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10,29)
Din nou, Domnul Hristos a refuzat să Se lase atras în contro-versă. El a răspuns la întrebare, relatând un incident a cărui amin-tire era încă recentă în mintea ascultătorilor. „Un om”, a spus El, „se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort.” (Luca 10,30)

Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul a trebuit să treacă printr-o zonă a pustiului Iudeii. Drumul cobora printr-un defileu sălbatic şi stâncos, care era bântuit de tâlhari şi fusese adesea scena unor acte de violenţă. În acest loc, călătorul a fost atacat, jefuit de toate lucrurile de valoare şi abandonat, pe jumătate mort, la margi¬nea drumului. Pe când se afla în starea aceasta, pe acolo a trecut un preot. Acesta l-a văzut pe omul care zăcea rănit şi zdrobit, tăvălindu-se în propriul sânge, dar l-a abandonat fără a-i acorda niciun ajutor. El „a trecut înainte pe alături”. Apoi a apărut un levit. Curios să vadă ce se întâmplase, levitul s-a oprit şi a privit la omul suferind. El era convins de ceea ce ar fi trebuit să facă, dar nu era o îndatorire plăcută. Levitul şi-a dorit să nu fi venit pe drumul acela, ca să nu-l vadă pe omul rănit. El s-a justificat în sinea lui, spunându-şi că situaţia nu-l privea şi, la rândul lui, „a trecut înainte pe alături”.
Dar un samaritean care călătorea pe acelaşi drum l-a văzut pe omul suferind şi a făcut lucrul pe care ceilalţi refuzaseră să îl facă. El a îngrijit rănitul cu blândeţe şi bunătate.

„Când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: ‘Ai grijă de el şi, orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere” (Luca 10,33-35). Atât preotul, cât şi levitul pretindeau că sunt evlavioşi, dar samariteanul a dovedit că era cu adevărat convertit. Nici pentru el, lucrarea nu a fost mai plăcută decât ar fi fost pentru preot şi pentru levit, dar, prin atitudinea şi faptele lui, a dovedit că este în armonie cu Dumnezeu.
Prin această lecţie, Domnul Hristos a prezentat principiile Legii într-o manieră directă şi convingătoare, arătându-le ascultătorilor Săi că neglijaseră să le aducă la îndeplinire. Cuvintele Sale au fost atât de categorice şi de precise, încât ascultătorii nu au putut spune nimic împotriva Lui. Învăţătorul Legii nu a descoperit în această lecţie niciun motiv de critică. Prejudecăţile lui cu privire la Domnul Hristos au fost îndepărtate. Dar el nu îşi biruise antipatia naţională, suficient de mult încât să-l aprecieze pe samaritean, pronunţându-i numele. Când Domnul Hristos l-a întrebat: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” El a răspuns: „Cel ce şi-a făcut milă cu el.”
Atunci, Domnul Iisus i-a zis: „Du-te de fă şi tu la fel” (Luca 10,37). Arată aceeaşi bunătate duioasă faţă de cei aflaţi în nevoie. Astfel, vei dovedi că păzeşti întreaga Lege.

Marea deosebire dintre iudei şi samariteni era legată de convin-gerile religioase cu privire la adevărata închinare. Fariseii nu voiau să spună nimic bun despre samariteni, ci invocau la adresa lor cele mai cumplite blesteme. Atât de puternică era antipatia dintre iudei şi samariteni, încât femeii samaritence i s-a părut ceva ciudat ca Domnul Hristos să-i ceară un pahar cu apă. „Cum Tu, iudeu”, I-a zis ea, „ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?” Iar evanghelistul Ioan adaugă: „Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii” (Ioan 4,9). Iar când iudeii au fost atât de plini de o ură de moarte faţă de Domnul Hristos, încât au vrut să-L omoare cu pietre chiar în templu, nu au găsit alte cuvinte mai potrivite pentru a-şi exprima ura faţă de El, decât: „Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?” (Ioan 8,48). Cu toate acestea, preotul şi levitul au neglijat tocmai lucrarea pe care le-o încredinţase Domnul, lăsându-l pe samariteanul dispreţuit să îngrijească de unul dintre conaţionalii lor.

Samariteanul a împlinit porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, dovedind în felul acesta că era mai neprihănit decât cei care îl acuzau. Riscându-şi propria viaţă, el l-a tratat pe omul rănit ca pe fratele lui. Acest samaritean Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Mântuitorul nostru a manifestat faţă de noi o iubire pe care nicio iubire omenească nu o va putea egala vreodată. Când eram zdrobiţi, pe moarte, El a avut milă de noi. Domnul nu a trecut pe lângă noi ocolindu-ne şi lăsându-ne să pierim fără ajutor şi fără speranţă. El nu a rămas în căminul Său sfânt şi fericit, unde era iubit de toată oştirea cerească. Domnul a văzut nevoia noastră disperată. El S-a decis să se ocupe de cazul nostru şi S-a identificat cu interesele omenirii. El a murit pentru a-i mântui pe vrăjmaşii Săi. El S-a rugat pentru aceia care L-au ucis. Arătând spre exemplul Său, Domnul Hristos le spune urmaşilor Săi: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15,17). „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” (Ioan 13,34)
Preotul şi levitul fuseseră la templu pentru a lua parte la servi-ciile de închinare pe care le rânduise Însuşi Dumnezeu. Participa-rea la acele servicii era un privilegiu deosebit de înalt, iar preotul şi levitul s-au simţit atât de onoraţi, încât au considerat că ar fi o înjosire pentru ei să slujească unui suferind necunoscut de pe marginea drumului. În felul acesta, ei au neglijat ocazia specială de a binecuvânta un semen, pe care Dumnezeu le-a oferit-o ca slujitori ai Săi.

Mulţi oameni din zilele noastre fac o greşeală asemănătoare. Ei îşi împart îndatoririle în două categorii distincte. O categorie este alcătuită din lucruri mari, care trebuie stabilite prin Legea lui Dumnezeu, iar cealaltă categorie este formată din aşa-zisele lucruri mici, în privinţa cărora porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” este neglijată. Acest domeniu al lucrării este lăsat la discreţia capriciului, a înclinaţiei sau a impulsului de moment. Astfel, caracterul se degradează, iar religia lui Hristos este reprezentată greşit.

Există unii care cred că a sluji nevoilor omenirii suferinde ar fi o înjosire a demnităţii lor. Mulţi privesc cu indiferenţă şi dispreţ la cei care şi-au lăsat templul sufletului în ruină. Alţii îi neglijează pe săraci dintr-un motiv diferit. Ei consideră că lucrează pentru cauza lui Hristos, căutând să realizeze ceva de valoare. Ei cred că fac o mare lucrare şi nu se pot opri să observe nevoile celor lipsiţi şi necăjiţi. Promovându-şi presupusa lor mare lucrare, ei pot ajunge chiar să-i asuprească pe săraci. Ei îi pot pune în situaţii grele şi dificile, lipsindu-i de drepturile ce li se cuvin sau neglijând nevoile lor. Cu toate acestea, consideră că faptele lor sunt scuzabile, pentru că, după credinţa lor, ei promovează cauza lui Hristos.

Mulţi vor permite ca un frate sau un semen să se lupte singur în situaţii neprielnice. Pentru că pretind că sunt creştini, ei pot ajunge să creadă că Îl reprezintă pe Domnul Hristos, în ciuda egoismului lor rece. Deoarece aceia care se declară a fi slujitorii Domnului nu cooperează cu El, dragostea lui Dumnezeu, care ar trebui să se reverse de la ei, este împiedicată într-o mare măsură să ajungă la semenii lor. Şi o mare parte din recunoştinţa plină de laudă şi mulţumire, care ar trebui să vină din inima şi de pe buzele oamenilor, este împiedicată să se reverse înapoi spre Dumnezeu. El este jefuit de slava care se cuvine Numelui Său sfânt. Astfel, Dumnezeu este lipsit de aceia pentru care a murit Domnul Hristos şi pe care doreşte nespus să-i ducă în Împărăţia Sa, ca să locuiască în prezenţa Sa de-a lungul veacurilor nesfârşite.

Sfinţirea sufletului prin lucrarea Duhului Sfânt este sădirea naturii Domnului Hristos în natura umană. Religia Evangheliei înseamnă prezenţa Domnului Hristos în viaţă, ca un principiu viu şi lucrător. Ea înseamnă harul lui Hristos dezvăluit în caracter şi exprimat prin fapte bune. Principiile Evangheliei nu pot fi separate de niciun domeniu al vieţii practice. Fiecare ramură a experienţei şi a lucrării creştine trebuie să constituie o reprezentare a vieţii Domnului Hristos.

Iubirea este temelia evlaviei. Oricare ar fi mărturisirea lui de credinţă, niciun om nu are o dragoste curată faţă de Dumnezeu, dacă nu are o dragoste neegoistă faţă de fratele său. Dar, prin efortul nostru de a-i iubi pe alţii, nu vom putea ajunge niciodată în posesia acestui spirit. Noi avem nevoie de iubirea lui Hristos în inimă. Când eul este contopit cu Domnul Hristos, iubirea izvorăşte spontan. Desăvârşirea caracterului creştin este atinsă atunci când impulsul de a-i ajuta şi de a-i binecuvânta pe alţii se revarsă continu din inimă, când strălucirea cerului umple inima şi este descoperită pe chipul nostru.

Nu este posibil ca inima în care locuieşte Hristos să fie lipsită de iubire. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai întâi, îi vom iubi pe toţi cei pentru care a murit Domnul Hristos. Noi nu putem veni în legătură cu Divinitatea fără a intra în legătură cu omenirea, pentru că, în Acela care stă pe tronul Universului, natura divină şi cea umană sunt unite. Când suntem în legătură cu Domnul Hristos, suntem în legătură şi cu semenii noştri prin verigile de aur ale lanţului iubirii. Atunci, mila şi compătimirea lui Hristos se vor manifesta în viaţa noastră. Noi nu vom aştepta până când oamenii nevoiaşi şi nefericiţi vor fi aduşi la noi. Nu vom avea nevoie să fim determinaţi în vreun fel să ne fie milă de necazurile altora. A sluji nevoilor celui lipsit şi suferind va fi pentru noi ceva tot atât de natural precum a fost pentru Domnul Hristos să facă bine pretutindeni unde mergea.

Oriunde se iveşte un impuls de iubire şi simpatie şi oriunde inima se deschide pentru a-i binecuvânta şi pentru a-i ajuta pe alţii, acolo se dezvăluie lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. În adâncurile păgânismului, oameni care nu au avut nicio cunoaştere a Legii scrise a lui Dumnezeu, care nu au auzit niciodată de Numele Domnului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, protejându-i cu riscul propriei vieţi. Faptele lor dovedesc lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a sădit harul lui Hristos în inima celor ce trăiesc în sălbăticie, trezin¬du-le simţăminte de simpatie contrare firii şi educaţiei lor. Lumina „care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1,9) străluceşte în sufletul lor şi, dacă este urmată, le va călăuzi paşii în Împărăţia lui Dumnezeu.
Slava cerului se manifestă prin ridicarea celui căzut şi prin mângâierea celui întristat. Oriunde Domnul Hristos locuieşte în inima oamenilor, El va fi dezvăluit în aceeaşi manieră. Religia lui Hristos va aduce binecuvântare oriunde se va manifesta şi oriunde va lucra ea va exista strălucire.

Dumnezeu nu recunoaşte nicio deosebire bazată pe naţiona-litate, rasă ori clasă socială. El este Creatorul tuturor oamenilor. Prin creaţie, toţi oamenii constituie o singură familie şi toţi sunt egali prin răscumpărare. Domnul Hristos a venit pentru a dărâma orice zid de despărţire, pentru a deschide larg fiecare încăpere a templului, aşa încât fiecare suflet să poată avea intrare liberă înaintea lui Dumnezeu. Dragostea Sa este atât de largă, de adâncă şi de mare, încât ajunge pretutindeni. Ea eliberează de sub puterea Satanei oamenii sărmani, care au fost amăgiţi de înşelăciunile lui, şi îi aşază sub influenţa tronului lui Dumnezeu, care este înconjurat de curcubeul făgăduinţei.

În Hristos nu există nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod. Toţi au fost apropiaţi prin sângele Său preţios. (Galateni 3,28; Efeseni 2,13)

Noi trebuie să venim în întâmpinarea necazurilor, dificultăţilor şi grijilor altora. Trebuie să luăm parte la bucuriile şi la grijile tuturor, atât ale celor de sus, cât şi ale celor de jos, atât ale celor bogaţi, cât şi ale celor săraci. „Fără plată aţi primit”, spune Domnul Hristos, „fără plată să daţi” (Matei 10,8). Pretutindeni în jurul nostru sunt oameni săraci care trec prin încercări şi au nevoie de simpatie şi ajutor. Sunt văduve care au nevoie de înţelegere şi sprijin. Sunt orfani pe care urmaşii Domnului au fost îndemnaţi să-i primească la ei ca pe o moştenire din partea lui Dumnezeu. Prea adesea aceştia sunt trecuţi cu vederea şi neglijaţi. Poate că sunt îmbrăcaţi în zdrenţe, lipsiţi de educaţie şi par respingători din toate punctele de vedere, totuşi ei sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ei au fost cumpăraţi cu un preţ şi sunt la fel de preţioşi în ochii Săi ca şi noi. Ei sunt membri ai marii familii a lui Dumnezeu, iar creştinii, ca administratori ai Săi, sunt răspunzători pentru ei. „Sufletele lor”, spune El, „le voi cere din mâna voastră”.

Păcatul este cel mai mare dintre toate relele, iar partea noastră este să avem milă de cel păcătos şi să-l ajutăm. Totuşi nu se poate ajunge la toţi în acelaşi fel. Mulţi îşi ascund foamea sufletului. Aceşti oameni ar fi mult ajutaţi printr-un cuvânt delicat sau printr-un gest de bunătate. Alţii se află în cea mai mare nevoie, dar nu ştiu aceasta. Ei nu sunt conştienţi de teribila lor sărăcie sufletească. Nenumăraţi oameni sunt atât de cufundaţi în păcat, încât şi-au pierdut sensibilitatea faţă de realităţile veşnice, şi-au pierdut asemănarea cu Dumnezeu şi cu greu îşi dau seama că au un suflet care poate fi mântuit sau pierdut. Ei nu au nici credinţă în Dumnezeu, nici încredere în oameni. La mulţi dintre aceştia se poate ajunge doar prin fapte de bunătate dezinteresată. Mai întâi trebuie să ne îngrijim de nevoile lor fizice. Ei trebuie hrăniţi, spălaţi şi îmbrăcaţi decent. Când vor vedea dovada iubirii voastre neegoiste, va fi mai uşor pentru ei să creadă în dragostea lui Dumnezeu.

Există mulţi care greşesc şi îşi dau seama de ruşinea şi de nesăbuinţa lor. Ei privesc la propriile greşeli, până când ajung aproape disperaţi. Nu trebuie să neglijăm aceste suflete. Când cineva trebuie să înoate împotriva curentului, acesta îl trage înapoi cu toată puterea. Atunci, trebuie să i se întindă o mână de ajutor, aşa cum Fratele nostru mai mare i-a întins mâna lui Petru care se scufunda. Adresaţi-i cuvinte pline de speranţă, cuvinte care să-i întărească încrederea şi să-i trezească iubirea.

Fratele tău cu sufletul bolnav are nevoie de tine şi tu însuţi ai nevoie de iubirea lui. El are nevoie de experienţa unuia care a fost la fel de slab, care poate simţi împreună cu el şi îl poate ajuta. Cunoaşterea propriei slăbiciuni ar trebui să ne facă în stare să-l ajutăm pe altul în nevoia lui amară. Nu ar trebui să trecem niciodată pe lângă un suflet suferind fără a căuta să-i oferim mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu.

Părtăşia cu Domnul Hristos, legătura personală cu un Mântuitor viu, este cea care face ca mintea, inima şi sufletul să poată triumfa asupra firii decăzute. Vorbiţi-i celui rătăcit despre braţul atotputernic care îl va susţine, despre mila infinită a Domnului Hristos, care simte împreună cu el. Nu este suficient să creadă că există o Lege şi o putere care nu au nicio milă şi nu aud niciodată strigătul după ajutor. El are nevoie să se prindă de o mână caldă, să se încreadă într-o inimă plină de duioşie. Menţineţi-i atenţia îndreptată spre prezenţa divină, care este alături de el în permanenţă şi priveşte neîncetat asupra lui cu o dragoste plină de milă. Îndemnaţi-l să se gândească la inima Tatălui, care este îndurerată de păcat, la mâna Sa care continuă să fie întinsă spre el, la glasul Său care spune: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.” (Isaia 27,5)

Anunțuri